Jurnalul lui Niels Breukelman
Povești sincere despre drumuri lungi, mișcări care dau sens zilei și gusturi care merită savurate încet.
Salut, sunt Niels Breukelman. De opt ani trăiesc cu un rucsac pe umeri și cu un caiet în mână. Surkhonia nu este un brand. Este modul meu de a pune ordine în haosul frumos al drumurilor lungi, al dimineților necunoscute și al întâlnirilor care schimbă ritmul interior.
Nu caut recorduri. Nu alerg după „cel mai bun loc”. Caut ritmul corect al fiecărui loc. Uneori înseamnă 40 de kilometri pe zi prin Patagonia, alteori înseamnă trei ore petrecute la o piață din Hanoi doar pentru a învăța cum se alege o vânătă perfectă. Uneori înseamnă să stau nemișcat pe o stâncă în deșert și să ascult cum respiră vântul.
Mișcarea pentru mine nu este un exercițiu. Este o formă de dialog cu locul în care mă aflu. Dimineața, înainte de a pleca spre noua destinație, fac o serie de mișcări simple – întinderi, rotări, pași mici pe loc – ca să simt cum corpul se trezește odată cu peisajul. Nu este despre performanță. Este despre a fi prezent când soarele răsare peste munți sau peste acoperișuri de tablă.
Gusturile sunt harta mea. De fiecare dată când ajung într-un loc nou, prima mea oprire este piața locală. Acolo învăț rețete simple, cu trei-patru ingrediente, pe care le pot pregăti oriunde am o oală și un foc mic. Legume proaspete, ierburi aromate, fructe de pădure sau de sezon – toate devin povești pe care le scriu seara în caiet. Nu este despre „a mânca sănătos”. Este despre a înțelege cultura printr-un gust.
Respirația și mișcarea lentă m-au învățat să stau în loc atunci când totul în jur se mișcă repede. În Nepal am învățat de la un călugăr o tehnică simplă de respirație pe care o folosesc și astăzi când trenul întârzie sau când nu știu încotro să o iau. În Bali am descoperit că 12 minute de mișcări fluide pe plajă pot schimba complet felul în care văd ziua care urmează.
Surkhonia este colecția acestor momente. Nu oferă sfaturi universale. Oferă povești personale, observații sincere și invitații la propriile tale explorări. Poate vei găsi aici o rețetă pe care să o încerci în propria bucătărie. Poate o mișcare pe care să o faci mâine dimineață. Poate doar curiozitatea de a pleca undeva fără plan perfect.
Toate textele de aici sunt scrise de mine, din experiență directă. Fără filtre, fără promisiuni. Doar ceea ce am văzut, am gustat și am simțit.
Am plecat din El Calafate fără itinerar fix. Doar cu ideea că voi merge cât de mult simt. Fiecare zi începea cu aceeași rutină simplă: 8 minute de mișcări pe loc, respirații profunde și un ceai de ierburi locale. Apoi porneam. Uneori 12 kilometri, alteori 28. Nu conta distanța. Conta felul în care vântul îmi vorbea diferit în fiecare vale.
Am plecat din El Calafate fără plan fix. Fiecare dimineață începea cu opt minute de mișcări simple pe loc și respirații lungi. Apoi porneam. Uneori 12 km, alteori 30. Nu distanța conta, ci felul în care vântul și lumina se schimbau în fiecare vale. Seara scriam în caiet tot ce văzusem.
La 5:40 dimineața piața Dong Xuan era deja plină de viață. Am ales cinci ingrediente simple: vânătă mică, roșii verzi, ierburi proaspete, usturoi și ardei iute. O femeie mi-a arătat cum să le combin într-o salată rapidă pe care am preparat-o în seara aceea în camera de pensiune. Gustul a rămas cu mine săptămâni întregi.
În fiecare dimineață, înainte ca turiștii să apară, făceam o secvență scurtă de mișcări fluide pe nisipul ud. Inspirație pe ridicare, expirație pe coborâre. Valurile stabileau ritmul. După două săptămâni am început să simt cum corpul meu se alinia natural cu sunetul mării, fără să mai trebuiască să gândesc pașii.
În Kyoto am descoperit că parcurile vechi oferă cel mai bun spațiu pentru mișcare creativă. Fără sală, fără program. Doar copaci, bănci și imaginație. Am inventat secvențe simple inspirate de forma ramurilor sau de felul în care copiii se jucau. A fost cel mai liber mod în care m-am mișcat vreodată.
În Toscana am ales să nu fac nimic „productiv”. Doar plimbări lungi pe drumuri de țară, fără destinație. Oprire la fiecare pod, la fiecare câmp de floarea-soarelui. Am învățat să observ umbrele, sunetele și mirosurile fără grabă. Acele zile au fost cele mai bogate din punct de vedere interior.
La 3200 de metri, un călugăr mi-a arătat o tehnică simplă de respirație pe care o folosea înainte de meditație. Am practicat împreună timp de o săptămână. Nu a fost despre relaxare. A fost despre a putea sta liniștit când vântul urla și temperatura scădea brusc. Am adus tehnica acasă.
Am traversat România, Bulgaria și Serbia doar cu o listă de piețe locale. În fiecare oraș nou cumpăram ce era în sezon și pregăteam cina în camera închiriată. Cea mai bună salată a fost în Sibiu: roșii coapte la soare, ardei capia, ceapă roșie și brânză de oaie locală. Nimic complicat. Doar gusturi curate.
În deșert am lăsat deoparte orice rutină. Dimineața și seara inventam mișcări noi inspirate de dune și de vânt. Uneori alergam în zigzag, alteori stăteam în echilibru pe o piatră. A fost cel mai creativ mod în care m-am mișcat vreodată. Fără reguli, fără repetiții. Doar curiozitate și nisip.
Scriu și explorez de opt ani. Surkhonia este spațiul unde adun tot ce merită ținut minte: ritmuri, gusturi, mișcări și oameni.
Scrie-mi direct →Dacă ai călătorit, ai gătit ceva simplu sau ai descoperit o mișcare care te-a făcut să te simți viu, scrie-mi. Aș vrea să citesc.
TRIMITE UN MESAJ